Neinfricatii – Mark Felton
Desi exista multe carti bune care istorisesc experientele abominabile si, totodata, curajul teribil de care au dat dovada mii de prizonieri de razboi capturati de catre japonezii victoriosi la sfarsitul anului 1941 si inceputul anului 1942, relatarile despre evadari din lagarele japoneze sunt mult mai rare.
O misiune la limita imposibilului a reprezentat-o evadarea, din lagărele japoneze, a prizonierilor de război capturaţi în luptele din Singapore, Malaya, Hong-Kong, Filipine, China, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa cum ne dovedeşte numărul foarte mic de supravieţuitori ai acestor încercări temerare, dar şi cartea istoricului militar englez Mark Felton, „Neînfricaţii” (Editura Corint, 2017).
Conform legilor internaţionale, evadarea este „o datorie a prizonierilor de război”, însă pentru autorităţile japoneze care, semnaseră Convenţia de la Geneva, dar nu o ratificaseră, evadarea echivala cu o dezertare, fiind sancţionată conform legilor militare, cu pedepse crunte sau chiar execuţii. În acelaşi timp, ideea de a deveni prizonier era de neconceput pentru militarii asiatici, care aveau o filosofie şi o mentalitate total diferită: pentru ei, Convenţia de la Geneva reprezenta „codul laşilor”, iar actul de a te preda era ruşinos, chiar ilegal. Sinuciderea era preferabilă capturării, iar moartea pe câmpul de luptă era „cea mai glorioasă expresie a loialităţii unei persoane faţă de Zeul-Împărat.”
Cu aşa o prăpastie culturală între japonezi şi prizonierii de război, nu e de mirare că soarta acestor din urmă, decăzuţi la nivelul unor sclavi, a ajuns să atârne de un fir de aţă. Au preferat să evadeze decât să mai tolereze abuzurile din partea japonezilor şi condiţiile greu de îndurat: înfometare, mizerie, torturi, bătăi (loviturile erau numite „exerciţii fizice”), execuţii discreţionare puse în practică cu sadismul militar japonez care serveau drept avertisment pentru restul pizonierilor, epidemii de dizenterie şi boli tropicale soldate cu mii de victime, din cauza lipsei medicamentelor. Erau „prizonieri ai unui inamic al cărui comportament de război se potrivea mai mult cu perioada Evului Mediu decât cu epoca tratatelor internaţionale privind drepturile prizonierilor.” Cea mai terifiantă experienţă de război descrisă în carte o reprezintă „marşurile morţii din Sandakan”, aceasta fiind şi una dintre cele mai cumplite crime de război împotriva forţelor aliate (din miile de prizonieri aduşi la Sandakan au supravieţuit doar 6!) – „odată ce te opreai, te opreai pentru totdeauna”.
Aşa cum istoria a demonstrat-o, nici evadarea nu oferea mai multe şanse de supravieţuire unor persoane epuizate, răpuse de boli şi subnutriţie. La acestea se adăugau şi alţi factori care făceau deosebit de dificilă încercarea lor de salvare: geografia zonei formată din jungle sălbatice, munţi, câmpii uscate sau întinderi de apă, reliefuri geografice total neprielnice supravieţurii; şansele mici de a primi sprijin din partea localnicilor reticenţi şi aspectul fizic (europeni, americani), diferit de cel al populaţiei băştinaşe, care îi împiedica să treacă neobservaţi.
Cei care au supravieţuit evadărilor au reuşit să facă cunoscut la nivel mondial soarta camarazilor de război, aflaţi în continuare în lagărele japoneze: „Aveam să vedem şi să experimentăm un mod de existenţă şi un tratament care ne vor însoţi ca un coşmar şi ca o amintire revoltătoare pentru tot restul vieţii. Când îţi dai seama că trebuie spuse, atunci nu îţi mai pasă de propria angoasă, atâta timp cât aceasta poate face un bine undeva şi poate deschide ochii oamenilor.”
